O mare surpriză şi trei răsturnări de situaţie

În mare măsură, ultima etapă a Ligii Europa nu putea să mai aducă mari noutăţi, întrucât aproape toate echipele calificate se cunoşteau deja. Marea surpriză a reprezentat-o cvasianonima Aris Salonic (a treia echipă a oraşului!!!), care nu a făcut niciun pas greşit acasă în faţa “lanternei roşii”, Rosenorg Trondheim, pe care a învins-o cu 2-0, obţinând calificarea mai departe. Nimic nu pare a fi ieşit din comun până aici. Cu toate acestea, grecii îi iau faţa lui Atletico Madrid, nimeni alta decât deţinătoarea trofeului! Spaniolii au remizat 1-1 la Leverkusen, dar chiar dacă ar fi câştigat terminau pe trei, având în vedere scorul de la Slonic. Inedită este şi eliminarea lui Juventus, care părăseşte competiţia în urma a şase remize din tot atâtea meciuri.

În grupa C, o răsturnare de situaţie le-a avut ca protagoniste pe Gent şi Lille. Deşi belgienii aveau două puncte avans înaintea meciului din Franţa, ajungându-le şi o remiză pentru a accede mai departe, nu au rezistat presiunii şi au fost învinşi la scor de neprezentare, rezultat ce i-a adus lui Lille calificarea în faza următoare. Spectaculoasă a fost şi grupa G, unde Anderlecht avea nevoie de victorie pentru a se califica, dar depindea şi de rezultatul direct al partidei de la Atena dintre AEK şi Zenit. Belgienii fac 2-0 cu Hajduk, dar în Grecia încă este 0-0. Ruşii trebuiau să câştige. Părea că pentru ei va fi o totală lipsă de motivaţie, având în vedere că aveau deja 15 puncte. Cu toate acestea, Zenit şi-a respectat blazonul şi a punctat înainte de pauză şi de încă două ori în cea de-a doua repriză. 3-0 şi formaţia din Sankt Petersburg devine singura din actualul sezon al Cupelor Europene ce câştigă toate meciurile din grupă. Anderlecht o egalează la puncte pe AEK, dar mulţumită rezultatelor directe favorabile, cea dintâi merge mai departe în Europa League.


Tot de o răsturnare de situaţie, s-a lovit şi reprezentanta României, Steaua Bucureşti, care trebuia să obţină o remiză la Napoli pentru a putea merge în turul următor. Echipa italiană nu avea nicio victorie până în acel moment în grupă, dar a început în forţă meciul, Cavanni fiind pericolul numărul unu. Odată cu trecerea timpului, lucrurile păreau să ia o turnură favorabilă pentru ocupanta locului 7 din Liga 1 Bergembier. Totul a decurs conform calculelor lui Lăcătuş, chiar şi în celebrul ultim sfert de oră în care Napoli este cea mai periculoasă. Ratări pe bandă rulantă ale lui Cavanni şi Dumitru, în faţa unui Tătăruşanu decisiv, ca de obicei. În prelungiri însă, o nesincronizare în apărarea Stelei, la cel de-al şaisprezecelea corner al lui Napoli, i-a permis lui Cavanni să reia în poartă. Era minutul 90+3. În grupa egalurilor, Steaua pierde cele mai multe meciuri. Doar două. Cât ghinion!


Aşadar, în urma unei săptămâni de Europa League, consemnăm câteva calificări surpriză, cum sunt cele ale lui Lech Poznan, Aris Salonic, BATE Borisov, Young Boys Berna şi Metalist Harkov. De asemenea mare parte dintre favoritele la câştigarea trofeului au obţinut biletele de acces în şaisprezecimi (Liverpool, Villareal, Sporting, Sevilla, Manchester City, PSV, Stuttgart, Zenit, Leverkusen şi Lille). La capitolul surprize negative se înscriu echipele italiene, care cu excepţia lui Napoli au părăsit în masă competiţia. De asemenea, deţinătoarea trofeului, Atletico Madrid şi una dintre cele mai în formă echipe din Europa, Borussia Dortmund au fost şi ele eliminate.

Superlativ absolut

Cu toate că nu a împlinit decât 23 de ani, Lionel Messi are toate şansele să devină cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor. Dacă va continua să joace în aceeaşi notă este posibil să se vorbească tot mai puţin despre Pele sau Maradona. În ciuda vârstei fragede, argentinianul şi-a trecut deja în cont 13 trofee majore alături de Barcelona, dar şi un Balon de Aur. Dribling în regim de mare viteză, tehnică uluitoare, viteză debordantă şi capacitatea de a şuta din orice poziţie îl transformă în acest moment pe Messi în cel mai eficient jucător al fotbalului mondial.

Este greu de crezut că în zilele noastre poate exista un jucător care să marcheze un număr mai mare de goluri decât numărul meciurilor oficiale în care joacă, dar sud-americanul reuşeşte acest lucru în prezent: în 22 de partide a reuşit să puncteze de 27 de ori. Mai mult, pe lângă goluri se mai poate lăuda şi cu 12 pase de gol. Ultimul meci din campionat a confirmat statutul său în echipa blau-grana. Cele două goluri înscrise au contribuit din plin la victoria cu 5-0 în faţa lui Real Sociedad şi au fost parte integrată a unui spectacol fotbalistic total.

Auzim de multe ori spunându-se că diferenţa dintre Messi de la Barcelona şi Messi de la Argentina o face Xavi, care îl poate pune cel mai bine în valoare pe argentinian. Este totuşi greu de crezut că Leo are nevoie de cineva care să-l ajute să-şi evidenţieze calităţile. Dacă Messi, fără Xavi nu poate, atunci oare Barcelona fără Messi, ce ar face?! Grupul de acolo este unul senzaţional, iar ultimele şase meciuri confirmă cele spuse. Să marchezi 26 de goluri fără să primeşti măcar unul, nu e puţin lucru. O absenţă a lui Xavi, Iniesta, Villa, ori Puyol poate fi suplinită de alţi jucători ai Barcelonei. Doar argentinianul este de neînlocuit. Într-adevăr, la nivel de echipă naţională nu a arătat forma de la echipa catalană. Dar are doar 23 de ani, aşadar o întreagă viaţă fotbalistică înainte. Cu el titular, Argentina a jucat la două Campionate Mondiale, plecând de la fiecare cu coada între picioare. Germanii au fost mereu mai tari, dar Messi este cu siguranţă dornic de revansă. Fără îndoială, conştientizează faptul că nu are cum să devină cel mai bun fotbalist din istorie, fără să ridice deasupra capului Cupa Mondială. Şi ce ocazie mai bună poate avea să facă asta, dacă nu în Brazilia 2014? Leo deja le-a aruncat mănuşa marilor rivali, printr-un gol venit în prelungirile meciului amical de acum două luni. A fost golul victoriei. A doua mare victorie a Argentinei din acest final de an, după acel 4-1 administrat campioanei mondiale en-titre, Spania. Faptul că ambele au fost doar amicale, este un amănunt ce contează mai puţin.

“Pumele” sunt în creştere de formă, împinse fiind de la spate de Messi, a cărui evoluţii ne vor încânta încontinuare pe cei care vom urmări Primera Division, UEFA Champions League sau chiar Copa del Rey.

http://mircea21dominte.wordpress.com/2010/12/13/superlativ-absolut/

Şi portarilor le place să înscrie

În ultimele două decade, mai mult ca oricând, au început să se remarce portarii care înscriu! Mai întâi din penaltyuri, lovituri libere, degajări, iar apoi chiar din interiorul careului, în urma unor faze fixe, îndeosebi cornere, dar şi lovituri libere.
Cel mai cunoscut dintre toţi, este brazilianul Rogerio Ceni, care la 37 de ani, are înscrise la activ 93 de goluri (!), toate pentru aceeaşi echipă: FC Sao Paolo. Din 1992 şi până în prezent, el se poate lăuda cu 942 de meciuri jucate pentru clubul sud-american, cu care a câştigat printre altele, două Copa Libertadores şi trei campionate ale Braziliei. Dintre cele 93 de goluri, doar 42 au fost din penalty, restul fiind rezultatele executării impecabile a unor lovituri libere (51!). De altfel, Rogerio Ceni a bifat şi 16 meciuri în naţionala Cariocas, fără a marca vreun gol, dar se poate lăuda cu faptul că a fost membru al lotului care a câştigat Cupa Mondială din 2002, dar şi că a jucat o repriză la Cupa Mondială din 2006, împotriva Japoniei.




Unul dintre meciurile memorabile ale lui Ceni a fost în august 2006, când a înscris al 63-lea său gol, depăşindu-l pe Chilavert, dintr-o lovitură liberă împotriva lui Cruzeiro. Ceea ce este interesant, golul a venit la câteva minute după ce apărase un penalty al adversarilor, când scorul era de 2-0 pentru ei. Astfel s-a făcut 2-1, iar spre final acelaşi portar a transformat şi un penalty, meciul terminându-se astfel la egalitate 2-2!
Un alt asemenea exemplu este Jose Luis Chilavert. Unul dintre cei mai mari fotbalişti din istoria Paraguayului, portarul a punctat de 62 de ori din lovituri libere şi lovituri de la 11 metri. Majoritatea golurilor le-a marcat pentru Velez Sarsfield, echipă pe care a ajutat-o să câştige de patru ori campionatul intern şi două Copa Libertadores. El a izbutit să înscrie un go şi în Europa, când evolua la Real Zaragoza. Spre deosebire de Ceni, paraguayanul a înscris opt goluri şi pentru echipa naţională, în cele 74 de meciuri jucate. Multe dintre ele au fost decisive, patru fiind marcate doar în campania de calificare pentru Cupa Mondială din 2002. Deţine recordul de a fi primul portar din istorie care a înscris trei goluri într-un meci. Toate au fost din penalty. De asemenea, Chilavert a înscris şi împotriva lui River Plate, printr-o lovitură liberă de după linia de la mijlocul terenului. Un ultim episod interesant al carierei sale s-a consumat la Campionatul Mondial din 2002, când a încercat să îl învingă pe Casillas din lovitură liberă, fără succes.
Podiumul portarilor – golgheteri este completat tot de un sud-american, columbianul Rene Higuita, inventatorul paradei “lovitura scorpionului”, în 1995, întrţun amical împotriva Angliei. La fel ca şi Chilavert, a înscris opt goluri pentru echipa naţională, a cărei tricou la îmbrăcat de 68 de ori. Pe lângă acestea, a mai marcat 30de goluri la echipele de club pe la care a trecut.




Aceştia nu sunt singurii portari latino – americani care au înscris goluri pe bandă rulantă. O poveste aparte are şi mexicanul Jorge Campos, care a înscris peste 35 de goluri pentru echipa UNAM Pumas. Ce este interesant este faptul că, în momentul în care a ajuns la Pumas, prima opţiune era Adolfo Rios, aşa că, Jorge, pentru a nu-şi ieşi din formă a cerut să joace... atacant! Antrenorul l-a ascultat, iar în sezonul 1990-1991 a marcat 14 goluri! Campos s-a remarcat şi prin cele 129 de selecţii pentru echipa naţională, chiar dacă nu a şi înscris. Totuşi el a apărat atâţia ani, cu toate că la cei 1,68 metri ai săi este considerat a fi cel mai scund portar ce a jucat la un asemenea nivel.
De menţionat este că în acest moment în Europa, mai jaocă un portar chilian, Claudio Bravo, care anul trecut a înscris un gol vital pentru echipa Real Sociedad, din lovitură liberă, pe când aceasta activa în Segunda Division. Este căpitanul naţionalei statului Chile, pentru care a jucat 48 de meciuri.
Pentru că tot am amintit de Europa, trebuie să menţionăm că cei mai cunoscuţi goalkeeperi – goalgeteri sunt Hans Jorg Butt şi Dimitar Ivankov. Neamţul este un specialist al loviturilor de la 11 metri, transformând de-a lungul carierei 26, numai în Bundesliga, dintre care 19 pentru Hamburg şi 7 pentru Leverkusen. În prezent legitimat la Bayern Munchen, Butt nu a reuşit să puncteze în campionat, dar a făcut-o odată în Liga Campionilor, sezonul trecut, când a transformat un penalty împotriva lui Juventus Torino. De altfel, el deţine un record greu de egalat: a marcat trei goluri în Liga Campionilor, toate împotriva lui Juventus Torino, dar pe când evolua la echipe diferite (2000 la Hamburg, 2001 la Leverkusen şi 2009 la Bayern). Din păcate, pentru echipa naţională nu a putut juca decât 4 jocuri, deşi are 35 de ani.
Celălalt portar cu apetit ofensiv, este cel mai prolific din istoria fotbalului european, cu 42 de goluri, dintre care majoritatea au fost marcate pentru Levski Sofia, dar şi câte şase pentru Kayserispor şi Bursaspor, această din urmă echipă fiind şi cea cu care a câştigat titlul în Turcia. Primul din istorie al clubului. A jucat pentru echipa Bulgariei în 63 de partide, fără a mara vreun gol.
În Europa nu există numai portari ce-şi fac un obicei din a marca. Există şi goalkeeperi a căror impulsuri de moment le spun să urce în careu ca să execute un penalty sau să aştepte să devieze în poartă o lovitură liberă executată de un coleg.
În ultimii 15 ani, au existat destule cazuri, mai ales în Cupele Europene. Şi cine putea deschide acest bal, dacă nu Peter Schmeichel? Portarul danez a urcat în careu, în ediţia 1995-1996 a Cupei UEFA şi a înscris pentru Manchester United golul de 2-2 în faţa lui Rotor Volgograd. Din păcate pentru englezi, acesta nu a fost de ajuns, fiindcă în Rusia scorul a fost 0-0.




În sezonul 2006-2007 al Cupei UEFA, doi portari şi-au trecut numele pe lista marcatorilor. Primul a fost, actualul echipier al lui AC Milan, italianul Marco Amelia, care a egalat în prelungiri pentru Livorno, în meciul cu Partizan Belgrad. Ulterior, spaniolul Andres Palop i-a provocat coşmaruri lui Mircea Lucescu. În martie 2007, după 2-2 în tur, Şahtior o conducea acasă pe FC Sevilla cu 2-1 şi avea calificarea asigurată cu un minut înainte de final, dar la o ultimă fază, portarul andaluzilor înscrie şi trimite meciul în prelungiri, unde Sevilla avea să mai înscrie doată, desăvârşindu-şi calificare în faza următoare.
Tot în Europa,dar de această dată în Liga Campionilor, s-au mai făcut remarcaţi doi portari. Primul dintre ei, se numeşte Sinan Bolat. Turcul de 22 de ani a reprezentat un adevărat talisman pentru antrenorul român Boloni, când în ultimul meci din faza grupelor a sezonului 2009-2010, a urcat în careu şi a punctat în prelungirile disputei cu AZ Alkmaar, egalând la unu. Acela a fost golul care a calificat-o pe Standard Liege, mai departe în Europa League, tocmai în dauna campioanei Olandei din acel moment. Tot în grupe, dar în sezonul actual s-a remarcat şi căpitanul lui Hapoel Tel Aviv, nigerianul Vincent Enyeama, care în prima etapă, la scorul de 0-2 în faţa lui Lyon a transformat o lovitură de la 11 metri.



Dar nu numai în competiţiile continentale se marchează. Portari ce activează în marile campionate ale Europei au început să înscrie tot mai des în ultimul deceniu. Spre exemplu, în Premier League, deschizătorul de drumuri a fost acelaşi Peter Schmeichel, care în 2001, a punctat dintr-o lovitură de colţ, împotriva lui Everton. Chiar dacă el s-a confundat cu Manchester United, acest gol l-a înscris în momentul în care apăra culorile lui Aston Villa. Tot în campionatul Angliei şi tot în urma unei lovituri de colţ, a înscris şi americanul lui Blackburn Rovers, Brad Friedel, în 2004. Un caz aparte îl reprezintă fostul goalkeeper al lui Tottenham, Paul Robinson, care în 2007, a înscris un gol dintr-o lovitură liberă pe care a executat-o de la mai mult de 70 de metri de poarta adversă.
Nici Bundesliga nu stă mai prost la acest capitol. Pe lângă deja legendarul Butt, pe care vi l-am prezentat anterior, un portar şi mai celebru, a punctat de două ori în campionatul Germaniei. Este vorba de cel care a apărat poarta naţionalei la turneele finale din 2006 şi 2008, Jens Lehmann. Fost echipier al unor echipe celebre precum Milan, Dortmund, Arsenal sau Stuttgart, neamţul s-a consacrat la Schalke 04, echipă pentru care a punctat de două ori în anii 90: odată din penalty şi a doua oară dintr-o lovitură de colţ, tocmai împotriva echipei la care avea să joace ulterior: Borussia Dortmund.




Campionatele României au avut şi ele de-a lungul anilor, astfel de portari. Deschizător de drumuri, chiar la nivel mondial este Rică Răducanu, care la mijlocul anilor ’70, a marcat şapte goluri pentru Rapid Bucureşti, dintre care trei în prima ligă. Este în continuare singurul portar de fotbal care a fost surprins în offside. Mai recent, în anii ’90, fostul goalkeeper marocan al lui Dinamo, Khalid Fouhami, a punctat odată în campionat. Apoi, pentru executarea loviturilor de la 11 metri a devenit celebru Mircea Bornescu. Actualul portar al Rapidului a înscris 13 goluri pentru Extensiv Craiova, FC Caracal şi Universitatea Craiova. Toate reuşitele au fost urmarea transformării unor penaltyuri, iar dintre acestea două au fost reuşite în Prima Ligă. Robert Bălăeţ, portar la Pandurii Târgu Jiu, este un caz special. Deşi a jucat doar 8 meciuri în prima divizie, el a punctat odată din penaly, în sezonul 2006-2007.
Pe alte continente, aceste practică nu este la fel de celebră precum în Europa sau America, dar merită să-l menţionăm pe Mohamed al Deayea. Portarul saudit ce a apărat naţionala statului său timp de 181 de partide (record mondial absolut!) se poate mândri cu trei reuşite, pentru clubul la care şi-a petrecut mare parte a carierei: Al Hilal.
Din Africa, nu doar Fouhami este cunoscut pentru golul său de la Dinamo, ci şi portarul naţionalei Ghanei, Richard Kingson, care în cele 84 de selecţii la prima reprezentativă a reuşit un gol, în 2008, în ultimele minute ale unui amical împotriva Tanzaniei.
În mod sigur aceştia nu sunt singurii portari care au înscris goluri, dar este cert că sunt cele mai cunoscute nume care au izbutit acest lucru. Poveştile lor diferă, dar pentru orice sincer iubitor al fenomenului fotbalistic, nu pot fi altfel decât unele impresionante.

Ziua în care Balonul de Aur a murit...

Cu o lună înainte de decernarea câştigătorului celui mai prestigios trofeu individual pe care-l poate primi un fotbalist, s-a produs un uriaş şoc: din lista celor 23 de jucători, au fost anunţaţi finaliştii: Andres Iniesta, Xavi Hernanez şi Lionel Messi. La o primă vedere pare că triunghiul de aur al Barcelonei pare cel mai îndreptăţit să aspire la titlul suprem. Dar cum rămâne cu Wesley Sneijder?!
În opinia multora olandezul era cel mai îndreptăţit să îşi adjudece trofeul. Sau cel puţin să intre în top trei. Dar cei care au decis nu au fost de acord. Tripla istorică realizată cu Inter (campionat, cupă şi Liga Campionilor), dar şi performanţele remarcabile repurtate cu naţionala Olandei la Cupa Mondială erau suficiente motive pentru ca Sneijder să nu aibă concurenţi decât de faţadă în cursa pentru Balonul de Aur. Cu siguranţă, Messi este cel mai în formă fotbalist al momentului, iar Xavi a contribuit din plin în ultimii doi ani la titlurile supreme cucerite de naţionala Spaniei. Dar cu ce este Iniesta mai presus decât olandezul? O fi fost desemnat cumva cel mai bun mijlocaş din UEFA Champions’ League? O fi fost cel mai bun pasator din această competiţie, în sezonul 2009-2010? Sau măcar, a marcat şi el vreo cinci goluri la Cupa Mondială, dintre care două în poarta Braziliei, trăgând după el echipa până în finală?
Fireşte, că niciuna dintre aceste distincţii nu i-a revenit lui Iniesta, ci tocmai lui Sneijder. Aşadar, după cum vedeţi, pe plan profesional, Wesley a prins un sezon formidabil, dar totul s-a năruit în minutul 116 al finalei Cupei Mondiale, când spaniolul Iniesta, marca golul victoriei împotriva “Portocalei Mecanice”. De fapt termenul de “năruit” are o conotaţie abstractă, fiindcă este inimaginabil cum un simplu gol, poate cântări mai mult decât performanţele dobândite de-a lungul unui întreg an…
Iniesta este un jucător senzaţional, care a adus Cupa Mondială în Spania. Cu toate acestea, există în această naţională jucători ce au fost mai determinanţi decât el, amintindu-i numai pe Xavi, Villa şi Casillas. De altfel, măcar în al doisprezecelea ceas, comitetul elector trebuie să se trezească şi să-l încoroneze pe Xavi drept câştigător, pentru că după Sneijder el este cel care merită titlul.
Jocurile sunt însă făcute, iar dacă publicaţii sportive de prestigiu déjà au spus că Iniesta va primi trofeul, înseamnă că aşa va fi. Dar de ce să ne mai mirăm? În 2006, France Football l-a desemnat învingător pe căpitanul Italiei, Fabio Cannavaro, care nu a făcut altceva decât să câştige Cupa Mondială. Pare că exagerez, dar jucători precum Buffon sau Grosso au fost mult mai determinanţi în jocul Squadrei Azzura. Asta ca să nu mai vorbim despre realizările din acel sezon ale lui Thiery Henry sau Zinedine Zidane.

Minunea cehă

FK Chmel Blsany este o echipă de fotbal din Cehia, originară din localitatea Blsany, care-şi joacă meciurile de pe teren propriu pe arena Metsky, ce poate primi doar 2300de oameni. Poate părea ceva logic, având în vedere că echipa joacă în prezent în al cincilea eşalon al Cehiei, dar totodată devine ceva ireal, dacă aducem în discuţie faptul că Chmel a jucat între 1998 şi 2006 la nivelul primei divizii.

Cei care sunt în necunoştinţă de cauză, ar fi foarte surprinşi să afle, că gruparea despre care vorbim, provine dintr-un sat de doar 800 de locuitoti. Da, aceasta este toată populaţia localităţii Blsany, adică o treime din capacitatea staodionului Metsky.




Echipa a fost fondată pe 18 ianuarie 1946, iar mai mult de patru decenii a jucat fotbal doar la nivel amator. Ascensiunea a început în anul 1988, când clubul devine profesionist. Peste încă trei ani promovează în liga a treia, unde stă doar doi ani, fiindcă începând cu 1993, promovează pentru prima dată în al doilea eşalon valoric. Aici devine o prezenţă constantă, iar la finalul sezonului 1997-1998, termină pe locul întâi, ceea ce-i asigură o uluitoare promovare în prima ligă. Forma bună a lui Chmel nu se opreşte aici, ci îşi atinge apogeul sezonul următor, când şochează o lume întreagă, ajungând până pe locul şase la finalul stagiunii. În 1999, o echipă dintr-un sat cu 800 de oameni face minuni într-un campionat în care pe poziţii inferioare termină mult mai cunoscutele Brno, Slovan Liberec sau Dukla Praga.




În următorii ani, Blsany a fost o prezenţă constantă, până la finalul lui 2006, când încheiat ultima în clasament, retrogradând în a doua divizie. Problemele financiare au început să apară, iar un an mai târziu, deşi termină pe locul al optulea, sunt din nou retrogradaţi până în Liga a III-a. Aici, căderea a continuat şi cu doar patru victorii în tot sezonul 2007-2008, retrogradează pentru a treia oară în trei ani. Lucrurile nu se îmbunătăţesc nici în al patrulea eşalon valoric, unde la finalul lui 2009, clubul termină pe locul 14, din 16 posibile. Astfel coşmarul retrogradărilor continuă. A patra la rând, dar şi ultima. În sezonul 2009-2010, clubul termină pe locul 3 în Liga Regională şi evită pentru prima dată, după cinci ani o nouă retrogradare.

În ciuda marilor probleme cu care s-a confruntat în ultimii ani, Chmel Blsany, rămâne o senzaţie a fotbalului european prin cele opt sezoane în care a luat parte la Gambrinus Liga. Mai mult decât atât, la acest club s-a lansat în fotbalul european, Petr Cech, cel care la 17 ani debuta în prima Ligă, la data de 30 octombrie 1999. A fost singurul meci al acelui sezon, dar un an mai târziu a jucat în nu mai puţin de 37 de meciuri, dintre care în 25 n-a luat gol, fapt ce i-a adus transferul la Sparta Praga, pe când avea doar 19 ani. Tot pentru Chmel a jucat în peste 90 de meciuri între 1996 şi 2000, Jan Şimak, actual fotbalist la Mainz şi care a îmbrăcat tricoul unor echipe celebre precum Hanovra, Leverkusen, Sparta Praga şi Stuttgart.

Europa fotbalistică - 113 ani de istorie!

UEFA Champions’ League este competiţia oficială a cluburilor din Europa, începând cu anul 1955, fiind cunoscută sub numele de Cupa Campionilor Europeni, până în 1992. Ceea ce puţini ştiu este că înainte de 1955, au existat numeroase tentative de a crea un campionat care să includă echipe din cât mai multe părţi ale Bătrânului Continent. Aceste încercări au aparţinut diferitelor partide şi organizaţii ce conduceau fotbalul în acea perioadă, întrucât UEFA a luat fiinţă abia în anul 1954.

În 1897, John Gramlick, cofondator al clubului Vienna Cricket and Football Club, a reuşit să iniţieze o competiţie internaţională pentru echipe de fotbal, numită Challenge Cup, la care luau parte pe lângă echipa din Viena şi cluburile marilor oraşe din Imperiul Austro – Ungar: Budapesta şi Praga. Această întrecere a durat până în anul 1911, dar cu pause între anii 1905 şi 1909, dar şi în 1910. La fel ca şi Cupa Campionilor Europeni, una dintre regulile acestei competiţii era ca trofeul să fie păstrat de echipa ce-l va câştiga de trei ori la rând. S-a renunţat rapid la această idée în anul 1903, ia în prezent trofeul se află în custodia ultimei câştigătoare, Wiener Sport-Club. Ulterior ea a devenit strămoşul deopotrivă a Cupei Austriei, fondată în anul 1918, dar şi a Cupei Mitropa, înfiinţată în anul 1927.
Din cele zece ediţii ale acestei competiţii, nouă au fost câştigate de reprezentante ale Vienei, exceptând anul 1909, când pe lista învingătoarelor şi-a scris numele şi Ferencvaros Budapesta.

În 1900, contele Belgian Van de Straeten Ponthoz, oferea un trofeu câştigătoarei unui alt turneu internaţional. Campioanele a trei ţări europene veneau să joace la Bruxell, iar ziarele vremii numeau această întrecere Campionatul European al Cluburilor. La a doua ediţie a competiţiei dintre echipele belgiene şi olandeze, de această dată, cei din urmă s-au retras, în urma unei dispute legate de oficializarea meciurilor. În acel moment a apărut întrebarea dacă nu cumva este nevoie de un organism internaţional care să conducă acest sport. Aşa a apărut FIFA, în anul 1904. Union Saint Gilloise câştigă în anul 1907, al treilea trofeu şi drept consecinţă le este permis să îl păstreze. A fost ultima ediţie a Cupei Ponthoz dintr-un total de şapte. În anul 1908, competiţia este succedată de Cupa Jean Dupuich, trofeu donat de Adolphe Dupuich, în memoria fiului său, Jean Dupuich, atacant la Leopold CB. Această întrecere are însă un character amical, singurele ediţii recunoscute official, fiind cele din 1914 şi 1920.

În acelaşi an 1908, revista italiană de sport, La Stampa Sportiva organizează pentru prima dată Tureneul Internaţional Stampa Sportiva, la care participă cluburi din Italia, Franţa, Germania şi Elveţia. În finală, primul trofeu le revine elveţienilor de la Servette Geneva, care triumfă în faţa echipei din Torino. A fost singura ediţie a întrecerii. Un an mai târziu, cele două echipe din Torino, Juventus şi AC au “fuzionat” formând echipa Torino XI, ce a luat parte la prima ediţie a Cupei Sir Thomas Lipton, fondată de cel al cărei nume îl poartă. Şi acest turneu a fost de scurtă durată, fiindcă în 1911 şi-a consumat al doilea şi ultimul episod. La această din urmă ediţie, reprezentativele oraşului Torino au luat parte separat.

Începând cu 1909 şi până în 1913 s-a consumat alt turneu de prestigiu la acea vreme: Bodensee-Fußballvereinigung. Competitoarele se înscriau dintr-un areal relativ restrâns şi anume de pe malurile lacului Boden, atât cele austro-ungare, cât şi cele germane şi elveţiene. De data aceasta se juca în stil ligă şi nu cu faze eliminatorii. Numele competiţiei s-a schimbat de-a lungul anilor, purtând în perioada 1925 - 1933 numele de Bodensee-Meisterschaft. În 1925, a fost singurul an în care s-a introdus sistemul tururilor eliminatorii, iar ca fapt divers, tot atunci s-a înregistrat şi cea mai mare diferenţă de scor din istoria finalelor cupelor europene recunoscute oficial de-a lungul anilor: FC Konstanz (Austro - Ungaria) – FC Amriswil (Elveţia) 10-1.

O altă tentativă de competiţie internaţională s-a consumat între 1910 şi 1914, prin ceea ce purta numele de Cupa Pirineilor şi care reunea echipe din Catalunya, Ţara Bascilor din Spania, dar şi din sudul Franţei. Patru dintre cele cinci sezoane au fost adjudicate de Barcelona.

Din anul 1927 s-a născut competiţia care este strămoşul actualei UEFA Champions’ League: Cupa Mitropa sau cum este cunoscută la noi, Cupa Europei Centrale. La acest turneu luau parte echipe din state precum Austria, Ungaria, Yugoslavia, Italia (inclusiv nume celebre precum Inter, Lazio sau Bologna) şi Cehia. La unele ediţii au luat parte şi echipe româneşti, iar principala performeră a ţării noastre a fost Rapid, care este de altfel şi singura ce s-a calificat în finala Cupei, în anu 1940, finală nedisputată din păcate din cauza începerii celui de-al doilea război mondial.

În anul 1930, clubul elveţian Servette a invitat o serie de campioane naţionale să ia parte la ceea ce s-a vrut a fi un Campionat Mondial al Cluburilor, după modelul nou-născutei Cupe Mondiale inter-ţări. Câştigătoare a fost campioana Ungariei, Ujpest, dar aceasta a rămas singura ediţie a competiţiei. Peste şapte ani, din nou, câteva campioane naţionale au fost invitate pentru a lua parte la Tournoi International de l'Expo Universelle de Paris, a cărui finală a fost câştigată de Bologna, cu 4-1, în faţa londonezilor de la Chelsea.

După cel de-al doilea război mondial, a fost reactivată Cupa Mitropa, redenumită Zentropa, începând cu 1951. Turneul n-a mai căpătat însă niciodată prestigiul pe care-l avea în anii de dinainte de război, pentru simplul motiv că a intrat în umbra Cupei Latine, înfiinţate în anul 1949 şi la care luau parte echipe din Italia, Spania, Portugalia şi Franţa. Deşi Cupa Latină a durat doar până în 1957, iar Zentropa s-a mai jucat până în 1992, importanţa ei a scăzut treptat, ca urmare a înfinţării a ceea ce în prezent este considerată cea mai importantă întrecere sportivă intercluburi din lume: UEFA Champions’ League.

Ultima competiţie înaintea desăvârşirii Cupei Campionilor ca întrecere supremă a fost Trofeul Grasshoppers, care s-a disputat în singura sa ediţie, în anul 1957 sub format de campionat. La el au luat parte cluburi din Austria, Franţa, Germania, Italia, Elveţia şi Yugoslavia, iar câştigătoare a fost Fiorentina, succedată de OGC Nice.

În prezent, fotbalul european se identifică cu două mari competiţii: Liga Campionilor şi Liga Europa.

3 trofee, 95 de finaliste

Pentru că tot suntem la mijlocul sezonului de Cupe Europene la fotbal, să facem un clasament al tuturor cluburilor care s-au calificat în cel puţin o finală de Cupă Europeană (Cupa Campionilor / Liga Campionilor, Cupa Oraşelor Târguri / Cupa UEFA / Liga Europa şi Cupa Cupelor).
Ordinea în clasament a fost făcută în funcţie de importanţa competiţiei (ordinea fiind cea din precedenta paranteză), dar şi ţinându-se cont că o finală disputată şi pierdută într-o competiţie superioară din punct de vedere al importanţei, valorează mai mult decât oricare finală câştigată în celelalte competiţii.
Pentru a putea vedea clasamentul, daţi click pe imagini şi veţi avea surpriza să descoperiţi nume care în prezent nu spun mare lucru, dar care de-a lungul istoriei au avut perioade de glorie.
Din clsamaent lipseşte o altă importantă competiţie europeană intercluburi, fosta Cupă a Europei Centrale, premergătoare Cupei Campionilor Europeni, dar şi întreceri cu o importanţă redusă (Cupa Intertoto) sau cu valoare simbolică (Supercupa Europei).

Maftei, din nou în vişiniu....

Mediatizata plecare a lui Vasile Maftei din curtea Unirii Urziceni, la una dintre cele două rivale de moarte, Steaua sau Rapid, a lăsat în ultimele săptămâni loc la numeroase speculaţii. Conştient de situaţia critică a echipei din Bărăgan, fostul căpitan al giuleştenilor s-a ferit să comenteze pe această temă, deşi ştia că pelcarea sa e iminentă. Până într-o zi, când a avut demintatea de a-i răspunde lui Meme: “Nu voi merge niciodată la Steaua!”, arătându-şi încă odată ataşamentul faţă de tricoul vişiniu pe care l-a îmbrăcat cu mare cinste timp de nouă sezoane.
Dar Rapidul nu a profitat de situaţie, arătând nimic altceva decât faptul că nu şi-l doreşte cu adevărat pe jucător. De fapt Rapidul, prin tot ceea ce înseamnă (suporterii în primul rând) şi l-ar fi dorit, dar diferite interese, ale unor persoane, au împiedicat realizarea mutării.
Maftei s-a simţit din nou lovit, după episodul din vară, dar a rămas demn. Şi-a făcut din nou publică (dacă mai era cazul…), dragostea pentru culorile alb-vişinii şi a semnat cu CFR Cluj. Însă Vasile este un fotbalist care nu va juca niciodată altfel decât într-un mod preofesionist, la fel cum a făcut-o şi la Unirea Urziceni, când a arătat că este un superjucător. De altfel, îndrăznesc să spun că este unul dintre puţinii fotbalişti români ce au jucat la nivelul la care se află UEFA Champions’ League.
Acum va da totul pentru CFR, iar personal îmi doresc ca cea de-a doua etapă a returului să se amâne pentru la anul. Nu de alta, dar Rapidul are meci direct cu Urziceniul, iar Maftei cu siguranţă va dori cu tot dinadinsul să învingă, la fel cum a făcut în acest campionat în meciurile cu Steaua şi cu Dinamo. Aproape de unul singur... Ce-i drept Unirea a jucat atunci pe teren propriu, dar pentru Vasile, acasă înseamnă Giuleşti!
Cei 500 de mii de euro plătiţi pentru jucător, plus salariul de 150 de mii sunt mai mult decât rentabili pentru o asemenea valoare. Acum, CFR Cluj poate reintra în lupta pentru titlu!

Est sau vest?

S-a scurs cea de-a cincea etapă a actualului sezon de Europa League şi în mare, se cunosc echipele calificate. Cel puţin majoritatea celor care se înscriu pe lista cu favorite la câştigarea trofeului. Doar deţinătoarea trofeului este în pericol să părăsească competiţa, după rezultatul cu Aris.
Remarcabilă a fost şi prestaţia sub aşteptări a echipelor italiene, care au părăsit toate Liga Europa, iar din păcate, în cazul lui Palermo o contribuţie negativă a a vut şi românul Dorin Goian, care a luat cartonaş roşu cu jumătate de oră înainte de finalul meciului cu Sparta Praga, astfel încât echipa siciliană n-a putut scoate mai mult de un 2-2. Doar Napoli mai păstrează ceva şanse.
Ultima etapă ne va rezerva şi un derby al calificării, la Sevilla, între echipa locală şi revelaţia din Bundesliga, Borussia Dortmund, dar meciurile interesante vor începe abia în fazele eliminatorii. Echipe cu nume şi tradiţie precum Manchester City, Bayer Leverkusen, Sporting Lisabona, Villareal, PSV Eindhoven, VfB Stuttgart, PSG, Liverpool sau FC Porto, vor încerca cu siguranţă în măsură mai mică sau mai mare să-şi treacă o nouă finală europeană în palmares.
Dar să vedem dacă anul acesta trofeul nu va lua din nou calea estului Europei, mai ales că cele mai în formă echipe din grupe au fost CSKA Moscova şi Zenit Sankt Petersburg. Campioanele din 2005 şi respectiv 2008 au la activ victorii pe linie în grupe, iar marele lor avantaj încontinuare este acela că au terminat întrecerile interne, aşa că se vor putea concentra mai bine pe a doua competiţie europeană intercluburi. Să n-o uităm nici pe Dinamo Kiev, una dintre cele mai titrate echipe din spaţiul ex-sovietic, a cărei rezultate din ultimii ani o obligă să forţeze accederea în finală.
Indiferent de zona geografică, echipele calificate vor oferi cu siguranţă meciuri tot mai încrâncenate şi mai disputate, care pentru microbişti nu pot fi decât un motiv de bucurie.

O strategie ciudată..., nu neapărat greşită

Faptul că azi, 2 decembrie 2010, au fost desemnate gazdele Cupelor Mondiale din 2018 şi respectiv 2022, mi se pare cel puţin ciudat, indiferent care ar fi motivaţia acestei politici decizionale. Mai ales că toate candidatele sunt nişte ţări cu un nivel al infrastructurii foarte ridicat sau oricum, pasibil de a fi adus la cele mai înalte standarde, în maximum doi ani.
Dincolo de aceste suspiciuni, ne-am obişnuit să condamnăm, în loc să ne mai gândim şi la fotbal. S-a spus de nenumărate ori că în vara lui 2010, la mondialul din Africa de Sud se va întâmpla o nenorocire. După turneul final toată lumea a tăcut. Nu numai că nivelul securităţii a fost unul exemplar, dar întreaga desfăşurare a competiţiei a fost o cvasireuşită.
Nu se putea să se ridice la nivelul Germaniei, dar faptul că infrastructura a fost una de înalte standarde a facilitat organizarea celei mai importante competiţii sportive la parametri laudativi. Sincopele merită trecute cu vederea, mai ales că totul s-a petrecut pe cel mai defavorizat continent al lumii.
Oamenii trebuie să conştientizeze că o Cupă Mondială tocmai de aceea se numeşte aşa: pentru a da şanse egale fotbalului din întreaga lume. Prin urmare, este imposibil ca fiecare turneu să fie găzduit de Europa. S-au invocat distanţele mari pe care suporterii (probabil cei europeni) erau nevoiţi să le facă. Dar în cazul turneelor finale din 1970, 1986, 1994 si 2002 n-a fost aceeaşi poveste? Ca să nu mai vorbim despre cele din 1930, 1950 sau 1962, când mijloacele de deplasare nu erau atât de rapide şi nici măcar la fel de numeroase ca în perioada „contemporană”. Dacă ar fi organizat o ţară din Maghreb turneul, lumea ar fi tăcut, chiar dacă se desfăşura în condiţii mai proaste.
În Africa de Sud, doar tribunele n-au fost pline, dar nici pe departe atât de goale pe cât vor unii să sublinieze... Acum, că urmează Brazilia, din nou apar suspiciunile, dar aici lucrurile sunt mult mai simple: pentru tot ceea ce a realizat naţionala Cariocas în fotbalul mondial, acest turneu final i se cuvine şi cu siguranţă fanii sud-americani vor umple tribunele. Alte comentarii ce rost mai au?! Dacă Brazilia a putut organiza competiţia în 1950, chiar credeţi că nu e capabilă să o găzduiască şi în 2014?!
Sunt doar poveşti, numai pentru a-l arăta cu degetul pe Blatter. Nu că n-ar merita, dar nu aici greşeşte. Faptul că insistă cu baraje între echipele mici, numai pentru a avea la turneele finale state precum Trinidad Tobago sau Noua Zeelandă este de-a dreptul jenant... Până la urmă aceste echipe vin doar să fie la număr şi să bubuie mingi. Pentru cei care au văzut aceste două naţionale în 2006 şi respectiv 2010, au admirat probabil efortul pe care acestea l-au depus ca să nu se facă de râs şi în mare au reuşit, dar nu acesta este scopul unui turneu final... Scopul este să lupţi să câştigi, să te califici, ori acest lucru nu se poate cu jucători semiprofesionişti sau chiar amatori...
Suplimentarea numărului echipelor din Africa, America de Sud şi chiar Europa, n-ar fi poate moral, dar ar fi sănătos pentru competiţia în sine. Când fiecare dintre participante are aspiraţii îndrăzneţe, fotbalul va fi de calitate, indiferent că se joacă în Rusia sau Qatar, care vor face cu siguranţă tot posibilul să fie două bune gazde. Să sperăm că le va ieşi.